A trecut jumătate de oră. În bucătărie domnea o tăcere ciudată și apăsătoare. Doar tic-tacul ceasului de perete îndrăznea să tulbure liniștea.
Ana stătea nemișcată, cu ochii fixați pe soacra ei, care tocmai își terminase cafeaua și murmură ceva despre „această generație, care nici măcar o cafea decentă nu știe să facă”.
Elena a pus ceașca pe masă și s-a ridicat brusc, trăgând scaunul înapoi cu un scârțâit ascuțit.
— Mă duc să iau pastilele. Mi s-a făcut brusc foarte cald — murmură ea, sprijinindu-se ușor de marginea mesei. Ana a rămas paralizată.
A văzut cum fața soacrei s-a schimbat — era aproape complet palidă, iar ochii îi erau tulburi, ca și cum nu ar mai fi putut vedea clar.
— Mamă, ești bine? — întrebă Victor cu voce nesigură.
Elena a deschis gura să răspundă, dar în loc de cuvinte a ieșit doar un gemabăt slab. Și-a prins mâinile de gât, ca și cum ar fi încercat să tragă aer, dar respirația era grea. Încă un pas și… s-a prăbușit.
— Mamă?! — strigă Victor, alergând spre ea. Ana sări în picioare, dar nu putea face niciun pas. Genunchii îi tremurau. Inima îi bătea atât de tare, încât o simțea până în gât.
A văzut-o pe Elena întinsă pe podea, cu fața contorsionată de durere și frică.
— Sună la ambulanță! — strigă Victor.
Ana nu se putea mișca. O parte din ea voia să fugă, să se ascundă, să scape de tot ce vedea. Cealaltă… se simțea vinovată. Nu voia să moară.
Vroia doar ca Elena să simtă ceea ce ea însăși simțise luni de zile. Să guste din frică.
Victor tasta disperat pe telefon, explicând paramedicilor ceva, în timp ce încerca să-și ridice mama. Dar Elena nu mai reacționa. Corpul ei era moale, fără viață.
Două ore mai târziu, ambulanța a dus-o pe Elena la spital. Ana stătea singură în living, privind ceașca abandonată de pe masă. Totul se întâmplase prea repede.
Victor a intrat în cameră, cu ochii roșii și fața palidă.
— Ce s-a întâmplat, Victor? — întrebă Ana aproape șoptit.
— Medicii cred că a fost otrăvită… Nu înțeleg. Au spus ceva despre urme de metale grele, poate chiar mercur, dar vor mai face teste. Nu știu de unde… de ce…
S-a lăsat pe canapea, cu fața în mâini. Ana simți cum îi strânge stomacul. I s-a făcut frig.
— Spune-mi… ai observat ceva ciudat în cafea dimineață? — întrebă el brusc.
Ana și-a mușcat buza.
— Da… de fapt da. Mirosul era… foarte ciudat. Am vrut să-ți spun, dar mi-a fost teamă să nu par nebună. Așa că… am schimbat ceștile. Am crezut că mă protejez. Nu ca să…
Victor o privea mult timp. Apoi s-a ridicat și a făcut câțiva pași prin cameră. S-a întors spre ea cu o privire care a făcut-o să înghețe.
— Ana, de două luni te simți rău. Mereu după ce mănânci aici. Iar mama… mereu ți-a adus ceva, nu-i așa? O felie de prăjitură, o supă… sau „cafeaua ei specială”. N-a venit niciodată în mintea ta că…?
Ana abia mai putea respira.
— Ba da — șopti ea. — Dar mi-era rușine de gândul ăsta. Cum aș fi putut să cred așa ceva? Cine face așa ceva? Propria soacră?
Victor se așeză iar, cu privirea pierdută în gol.
— Nici eu nu am vrut să cred. Dar azi dimineață, când am spus că fac eu cafeaua, mi-a zis: „Lasă, știu ce-i place Anei”. Și totuși a insistat să și-o facă singură.
Și când m-am întors, ceștile erau mișcate. Nu știu dacă a pus ceva în ele. Sau a fost destin.
— Nu, nu a fost destin — spuse Ana încet. — A fost alegerea ei. Poate astăzi doar și-a gustat puțin propria otravă.
Victor nu spuse nimic. Privea în gol.
O săptămână mai târziu, rezultatele analizelor au confirmat: urme de otravă cu acțiune lentă, probabil administrată zilnic în doze mici. În cafea, ceai, mâncare.
Elena a supraviețuit. Dar ceva în ea s-a rupt definitiv. Nu mai vorbea. Nu mai ieșea din cameră. Stătea doar și privea pe fereastră.
Poliția a deschis o anchetă, dar fără dovezi clare și cu o suspectă care nu mai coopera, totul a rămas prins într-o tăcere apăsătoare.
Ana și Victor s-au mutat. Nu departe, dar suficient ca să nu mai audă pașii grei pe podeaua casei vechi.
Într-o dimineață, Ana și-a făcut o cafea. A mirosit-o cu atenție. Aroma era dulce, caldă, fără urmă de metal sau frică.
Zâmbi ușor. Pentru prima dată după mult timp.
— Gustul libertății — șopti ea.
Și a băut-o până la ultima picătură.
