Am deschis ușa și în fața mea stătea socrul meu, Teodor. Era un bărbat tăcut, care rareori își arăta sentimentele, dar în seara aceea privirea lui era întunecată și expresia feței hotărâtă.
– Ana, pot să intru? – m-a întrebat, aruncând o privire peste umăr, de parcă se temea că cineva l-ar putea vedea.
– Desigur – am răspuns uimită. Mihai era la serviciu până târziu, iar eu tocmai mă așezasem cu o carte. – S-a întâmplat ceva?
Teodor a pășit în casă, a așteptat să închid ușa, apoi a scos din buzunarul paltonului o mică cutie de catifea neagră. Inima mi-a început să bată nebunește când mi-a întins-o.
– Acesta este inelul tău – a spus simplu. – Dana nu avea niciun drept să ți-l ia.
Cu mâinile tremurânde am deschis cutia. Era acolo – un safir albastru intens, mici diamante, un inel de aur. Dar nu înțelegeam.
– Nu înțeleg – am șoptit. – Dana a spus că este o moștenire de familie, că a aparținut bunicii ei…
Teodor a oftat, un sunet plin de frustrare și tristețe.
– Dana minte – a spus și s-a așezat pe canapea. – Inelul acesta nu a aparținut niciodată familiei ei. Eu l-am cumpărat pentru Mihai, atunci când mi-a spus că vrea să te ceară de soție.
Am rămas încremenită, privind inelul care strălucea în cutia deschisă.
– Dar… de ce ar minți?
Teodor și-a trecut mâinile prin părul încărunțit. – Dana nu te-a acceptat niciodată, Ana. Nu din cauza a ceea ce ești, ci din cauza a ceea ce reprezinți pentru ea.
– Și ce reprezint eu? – am întrebat nedumerită.
– Libertatea lui Mihai – a răspuns, privindu-mă drept în ochi. – Faptul că a ales singur, fără să țină cont de „standardele” impuse de Dana.
Ai crescut într-o familie modestă, tot ce ai realizat este rodul muncii tale, valorile tale sunt altele.
Dana a încercat mereu să-l controleze pe Mihai, să-l împingă spre fete din familii „ca a noastră” – cu nume și conturi bancare corespunzătoare.
Un nod mi s-a pus în gât. Dana mereu mă făcuse să simt că nu sunt suficient de bună, dar niciodată nu înțelesesem de ce.
– Știi ce mi-a plăcut la tine din primul moment când te-am cunoscut? – a continuat Teodor. – Faptul că l-ai făcut pe fiul meu să râdă.
Nu-l mai văzusem atât de fericit din copilărie. Înainte să te întâlnească, era mereu serios, încordat, preocupat doar să fie „demn” de numele familiei.
Mi-am amintit primele noastre întâlniri – cât de formal și rigid era Mihai, cum treptat s-a deschis, s-a relaxat și a devenit bărbatul cald și viu pe care îl iubeam acum.
– Teodor, îți mulțumesc – am spus, strângând cutia cu inelul. – Dar nu pot să-l primesc așa. Dana va observa că îl port din nou. Asta va provoca tensiuni între Mihai și mama lui.
Teodor a zâmbit – un zâmbet trist, dar hotărât. – Nu-ți face griji. După ce ai plecat ieri, am avut o discuție serioasă cu soția mea.
I-am spus că știu ce a făcut și că multe lucruri în viața noastră se vor schimba dacă nu își cere scuze și nu începe să te respecte.
Am rămas uimită. Teodor păruse mereu că se supune voinței Danei.
– Nu te uita așa la mine – a spus, ca și cum mi-ar fi citit gândurile. – Știu că par slab lângă Dana. Poate am fost – prea mult timp.
Dar nu voi mai sta nepăsător să-mi văd fiul și nora suferind din cauza minciunilor și manipulărilor ei.
– Știe Mihai ce s-a întâmplat? – am întrebat după o clipă de tăcere.
Teodor a dat din cap. – I-am spus totul pe drum spre casă. Nu ar trebui să-ți spun, dar acum e în drum spre bijutier. Vrea să-ți cumpere un inel nou, și mai frumos – ca să-ți arate cât de puțin contează pentru el opinia mamei.
La aceste cuvinte am izbucnit în lacrimi – lacrimi de ușurare, de iubire pentru soțul meu și de recunoștință față de socrul care a luptat pentru mine.
– Când se va întoarce, lasă-l să-ți ofere noul inel – a spus Teodor, ridicându-se.
– Iar peste câteva zile, când lucrurile se vor liniști, arată-i pe cel vechi. Spune-i că eu ți l-am adus. Și spune-i că tatăl lui te consideră cea mai mare bogăție a familiei noastre.
