Totul s-a întâmplat imediat după înmormântare. Doliul încă plutea în aer, ca o umbră grea, pe care nici lumina lumânărilor, nici lacrimile nu reușeau s-o alunge.
Valéria se opri în pragul casei — o casă în care cândva pășea zilnic, dar în care acum intra ca o străină.
Eșarfa albă, șifonată, îi cădea pe umeri, iar paltonul negru era mototolit. Și totuși, ținuta ei era dreaptă, iar privirea — rece și calmă ca gheața.
În sufragerie, soțul ei, Ákos, era deja așezat. Lângă el — o tânără blondă, necunoscută Valériei, dar care nu avea nevoie de vreo introducere: Valéria știa exact cine era.
Pe genunchii femeii, un bebeluș cu obrajii roșii — un copil care abia începuse să descopere zâmbetul vieții — dar care era prezent la deschiderea testamentului după o înmormântare.
Valéria își plimbă privirea prin cameră. În ochii ei se citea dispreț, dar niciun mușchi de pe față nu-i trăda gândurile. Parcă se întreba dacă merita măcar să spună ceva.
Dar tăcu. Se așeză la capătul mesei, fără a se lăsa tulburată de liniștea apăsătoare pe care o provocase sosirea ei. Aerul era închis, ca vechiul covor persan de pe jos — îmbibat de amintiri.
Avocatul — un bărbat grizonat, cu cravată și o servietă elegantă — își drese vocea.
— Așadar… — începu el. — Vă rog să-mi permiteți să dau citire oficială. Ne-am reunit astăzi pentru a citi ultima dorință a doamnei Mária Szerémi.
La rostirea numelui, spatele lui Ákos se încordă, iar femeia blondă își strânse copilul la piept. Micuțul scoase un mormăit nemulțumit.
— Testamentul a fost redactat cu o lună înainte de moartea doamnei Mária. În deplinătatea facultăților mintale, în prezența unor martori de încredere.
Valéria închise ochii pentru o clipă. Își amintea de toate discuțiile, telefoanele, întâlnirile secrete. De durerea trădării fiului — o durere adâncă pentru mamă.
— Mária Szerémi a decis — continuă avocatul — să lase întreaga avere acelei persoane pe care a considerat-o, în ultimii ani de viață, cea mai demnă, loială și umană.
S-a așternut tăcerea — genul de tăcere în care parcă ți se oprește și respirația.
— … norei sale — a spus avocatul în cele din urmă, privind-o direct pe Valéria.
Femeia blondă înlemni.
— Ce?! Asta e o greșeală! — izbucni ea. — Nu… nu se poate!
Ákos privea podeaua, de parcă încerca să descifreze răspunsul în modelul covorului persan.
— Nu — replică avocatul calm. — Doamna Valéria Szerémi moștenește totul: vila din Buda, conturile bancare, acțiunile din firmă, tablourile, bijuteriile… și această casă în care ne aflăm acum.
Fața lui Ákos se strâmbă de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie.
— Dar mama… — izbucni el. — Noi am avut grijă de ea! Am fost lângă ea! Valéria ne-a părăsit! A ieșit din viața noastră!
Valéria își ridică lent capul. Vorbi pentru prima dată:
— Am plecat pentru că nu mai puteam suporta cum seduci femei noi — ca un scamator cu un truc ieftin. Dar cu mama ta… nu am întrerupt niciodată legătura.
Vorbeam în fiecare săptămână. Ea știa cine i-a fost sincer. Și cine doar a locuit în casa ei.
Blonda păli. Copilul începu din nou să plângă. Ákos rămase tăcut, cu privirea în masă.
— Mai mult decât atât — adăugă avocatul, aproape teatral —, Mária Szerémi a lăsat și o scrisoare. Pentru a fi citită public.
Scoase un alt plic, îl deschise și citi cu voce tare:
„Dragă Ákos, Știu că ai crezut că nu observ. Dar nu am fost oarbă. Am văzut cum ai tratat-o pe Valéria. Am văzut cum ai adus acea domnișoară în casa mea, ca și cum totul ar fi fost în regulă. Dar nu era.
Valéria — ea a fost singura care a mai avut inimă. Singura care a fost atentă, care a avut grijă, chiar și când toți ceilalți au întors spatele.
De aceea, ea va fi moștenitoarea mea.
Tu, fiul meu, primești un singur lucru: propriile tale alegeri. Și consecințele lor.”
Tăcere. Acea tăcere care îți sună în urechi ca un vuiet alb, imposibil de înlăturat.
Valéria se ridică. Își aranjă geanta și aruncă o ultimă privire celor prezenți, ca o stăpână a casei. Și poate chiar devenise asta.
— Vă mulțumesc pentru tot — spuse rece. — Iar acum… vă rog să părăsiți casa mea. Aveți zece minute.
Blonda voia să spună ceva, dar Valéria deja se întorsese. Cu spatele drept și capul sus, părăsi sufrageria. Pașii ei băteau pe parchet ca niște tobe de victorie.
La intrare o aștepta fosta menajeră. Ținea în mână un mănunchi de chei.
— Doamna Mária spunea… că dumneavoastră știți să rezolvați orice — șopti ea, zâmbind.
Valéria luă cheile și încuviință din cap.
— Întotdeauna am rezolvat totul.
Și acum. Cu stil.
