Întorcându-se la noul apartament, Daria a încremenit încă din prag, simțind că ceva nu era în regulă înainte chiar de a deschide complet ușa. Liniștea de pe palier i s-a părut suspectă, grea, aproape artificială, ca și cum cineva ar fi încercat să șteargă orice urmă de viață din interior. Pentru o clipă a rămas nemișcată, cu mâna pe clanță, iar în stomac i s-a strâns un nod rece, greu de ignorat.
Când a intrat, totul i s-a prăbușit în fața ochilor.
Livingul, care trebuia să fie gol și pregătit pentru un nou început, arăta ca după o invazie. Cutii de carton erau deschise haotic, unele răsturnate, iar pe podea se aflau saci negri uriași, de 120 de litri, umpluți până la refuz. Aerul era încărcat de praf și de mirosul acela neplăcut de obiecte vechi manipulate fără grijă. Totul părea atins de mâini străine, fără permisiune.
În mijlocul camerei stătea soacra ei, Zinaida Arkadievna.
Figura ei impunătoare domina complet spațiul. Ținea în mâini un palton vechi din catifea, cu valoare sentimentală, aparținând mătușii decedate a Dariei. Îl privea cu o expresie de dispreț, ca și cum obiectul nu valora nimic, doar un lucru inutil, bun de aruncat.
Lângă ea, Igor, soțul Dariei, împacheta liniștit boluri de cristal într-o cutie de carton, fără să pară deranjat de haosul din jur. Mișcările lui erau calme, aproape mecanice, de parcă tot ce se întâmpla era perfect normal.
— Ce naiba faci aici? — vocea Dariei a tăiat aerul.
În încăpere s-a lăsat o secundă de tăcere.
Zinaida Arkadievna nici măcar nu a tresărit. Cu o liniște calculată, a împăturit paltonul și l-a aruncat într-unul dintre sacii negri.
— Ah, ai ajuns — a spus ea rece, ca și cum doar constata un fapt banal.
Niciun semn de vină, nicio ezitare.
Daria a făcut doi pași repezi înainte, iar furia i-a izbucnit brusc. A smuls unul dintre saci și l-a aruncat cu forță spre perete. Sunetul greu al impactului a umplut camera.
— Cine ți-a dat cheile? Cine ți-a permis să intri aici?!
Vocea îi tremura, dar nu de frică, ci de furie.
Igor a ridicat privirea pentru o clipă, dar nu a intervenit. A rămas acolo, lângă cutii, ca și cum nu era implicat direct.
Zinaida Arkadievna și-a aranjat calm mânecile, complet neafectată.
— Dasșa, de ce te agiți așa? — a spus ea pe un ton aproape părintesc. — Încercăm doar să te ajutăm. Facem curățenie. Nu vezi cât de multe lucruri inutile sunt aici?
Cuvintele ei au sunat ca o insultă mascată în grijă.
Daria a privit în jur. Fiecare obiect mutat, fiecare lucru împachetat fără acordul ei, îi dădea senzația că spațiul îi era furat bucată cu bucată. Nu era doar o curățenie — era o invadare a vieții ei.
Igor a vorbit în cele din urmă, cu o voce joasă:
— Mama are dreptate. O să fie mai bine așa.
Pentru Daria, acele cuvinte au fost mai dureroase decât întreaga scenă.
Zinaida Arkadievna a zâmbit ușor, ca și cum totul decurgea exact cum planificase.
— Oricum voiați să vindeți apartamentul, nu? Atunci de ce să păstrați vechituri?
Daria a rămas nemișcată pentru o clipă. Apoi a făcut un pas înainte.
În ochii ei nu mai era șoc, ci o hotărâre rece. Apartamentul nu mai era doar un spațiu. Era un teritoriu pe care cineva încerca să i-l ia fără drept.
