Telefonul stătea pe masa din bucătărie, cu ecranul în sus. Vibrația l-a împins spre margine, iar Marina a prins aparatul instinctiv, ca pe o ceașcă pe cale să cadă. Numele „Mama” a clipit pe ecran, degetul i-a alunecat peste notificare, iar firul mesajelor s-a desfășurat de sus până jos.
Marina citea repede, derulând înapoi, spre început. Șase luni de corespondență. Fiecare mesaj — ca un punct dintr-o instrucțiune, ca un paragraf dintr-un regulament scris de altcineva pentru a-i controla viața.
„Spune-i că o soție normală gătește ce îi place soțului, nu prostii italiene.” „Nu-i da cheile imediat, las-o să ceară de două ori, ca să înțeleagă cine e stăpânul.” „Despre ipotecă să nu spui nimic, în niciun caz să n-o treci, că apoi nu mai scapi.”
Marina a apăsat telefonul de masă cu ambele palme. Zgomotul apei din baie continua. A derulat mai departe — și a găsit firul despre Maxim: o captură a mesajului lui nevinovat, pe care Andrei o trimisese ascultător Galinei Nikolaevna.
Răspunsul soacrei era calm și calculat: „Nu interveni deocamdată. Las-o pe Vera să observe, locuiește peste drum, îi e ușor. Dacă e nevoie — mă implic.”
Marina și-a amintit cum Vera o întâlnise odată la intrare și spusese: „Ce elegantă ești azi, unde mergi?” Atunci păruse o vorbă de vecină. Acum — altfel.
Își trimitea mesajele pe e-mail, metodic, unul câte unul. Degetele i se mișcau uniform. Fără niciun gest în plus.
Andrei a ieșit din baie, ștergându-și părul cu un prosop.
— Cine a scris?
— Magazinul, — a răspuns Marina și a pus telefonul exact la loc.
— Iar reclame, — a căscat Andrei. — Șterge-le dacă vezi.
— Le-am șters deja.
Vocea nu i-a tremurat. Chipul nu a trădat nimic. Marina a intrat în cameră, s-a așezat pe marginea patului și a închis ochii pentru trei secunde — exact cât i-a trebuit ca ceea ce aflase să prindă rădăcini în ea.
Dimineața a început ca de obicei: Andrei stătea în bucătărie cu telefonul, Marina făcea cafea. Totul părea normal. Dar „normalul” nu mai exista.
— Marina, — nu și-a ridicat privirea, — faci azi o tocană? N-ai mai făcut de mult.
Marina a pus ibricul pe aragaz. S-a întors.
— Nu.
Andrei a ridicat privirea. O clipă de nedumerire, apoi un zâmbet.
— Adică nu? Tu propuneai înainte.
— Înainte — da. Azi — nu. Și nici mâine.
— Ce ai? — s-a încruntat. — Te-ai supărat?
— Nu sunt supărată. Doar că nu voi găti o tocană pe care tu nu o suporți.
Fraza a rămas suspendată între ei. Andrei a clipit.
— De unde tu…
— De acolo, — Marina își turna cafea doar pentru ea. — Nu suporți tocana. Dar ți s-a spus să ceri. Un test, nu? O verificare a supunerii.
— Marina, despre ce vorbești?
— Despre faptul că știu, Andrei. Tot.
El a lăsat telefonul jos, încet. Marina a observat cum i s-a încordat maxilarul. Ea a băut cafeaua în picioare.
— Te comporți ciudat, — a spus el atent.
— Nu. Mă comport normal. Tu ești obișnuit cu altceva.
Andrei s-a ridicat, s-a plimbat prin bucătărie, apoi s-a așezat din nou.
— Bine, nu vrei tocană — nu-i nimic. Comandăm.
— Nu „comandăm”. Eu nu voi lua cina cu tine. Nici azi, nici mâine.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Marina a terminat cafeaua și a pus ceașca în chiuvetă. Andrei o privea, iar în ochii lui nu era îngrijorare — era iritare. Mecanismul obișnuit cedase, iar el nu știa ce buton să apese.
După o oră i-a cerut să-i calce cămașa. Marina a refuzat. După două — i-a propus să meargă la niște cunoscuți în weekend. Marina a refuzat. După prânz i-a cerut să sune la administrație pentru contoare. Marina a refuzat din nou.
— Ce, ai intrat în grevă? — nerăbdarea i se simțea în voce.
— Nu. Am încetat să mai execut instrucțiuni.
— Ce instrucțiuni? Despre ce vorbești?
— Despre conversațiile cu Galina Nikolaevna.
Pauză. Lungă și grea. Andrei a pălit.
— Ai citit telefonul meu?
— Telefonul tău mi-a arătat singur tot ce trebuia. „Mama” pe ecran. Șase luni de „muncă” în echipă.
Andrei a tăcut câteva secunde, apoi a vorbit mai repede, cu voce tensionată:
— Ai înțeles greșit. Ea voia să ajute. Își face griji pentru noi.
— Pentru noi, — a repetat Marina. — „Nu o trece în ipotecă.” Asta e grijă?
— Ea voia să spună…
— „Testeaz-o prin supă.” Asta e grijă pentru căsnicia noastră?
— Ascultă…
— „Las-o pe Vera să observe.” Asta e dragoste pentru noră?
Andrei a întors capul, și-a frecat ceafa.
— Bine… poate a exagerat. O să vorbesc cu ea.
— Nu vei „vorbi”. Tu ai făcut tot ce ți-a spus.
Tăcerea a devenit apăsătoare.
— Plec, — a spus Marina. — Azi.
— Unde?!
— Nu mai e treaba ta.
— Nu poți pleca așa!
— Pot.
Marina a scos geanta de voiaj. O pregătise de dimineață.
— Și unde o să te duci? N-ai locuință, n-ai nimic.
Marina s-a oprit și l-a privit atent.
— Exact asta te-au învățat — să crezi că nu am nimic. Că depind de tine. Dar nu ți-ai cunoscut soția, Andrei. Iar mama ta — cu atât mai puțin.
A trecut pe lângă el. El nu s-a mișcat.
Galina Nikolaevna a aflat totul după două ore. Andrei a sunat-o chiar din prag — vocea îi era frântă, tensionată.
— A plecat. A citit tot. Toată corespondența noastră.
— Cum adică tot? — vocea mamei era seacă.
— Tot, până la ultimul mesaj. Mi-a citat date, numere, formulări. Și-a trimis totul.
— Ai lăsat telefonul fără parolă?
— Era cu parolă! A glisat peste notificare și s-a deschis chatul!
— Ți-am spus să dezactivezi previzualizarea mesajelor. Ți-am spus în noiembrie.
— Îmi vorbești acum despre previzualizare? Soția mea a plecat!
Pauză. Galina Nikolaevna își aduna gândurile.
— N-o să plece departe. N-are bani. N-are locuință. O să alerge câteva zile și se întoarce.
— Și dacă nu se întoarce?
— Se întoarce. Cunosc eu astfel de femei. Se aprinde, se liniștește și revine. Important e să nu o suni. Las-o să se coacă singură.
— Ești sigură?
— Sunt mereu sigură.
Galina Nikolaevna a format numărul Marinei. Ton lung. Al doilea. Al treilea. „Abonatul nu este disponibil”. A încercat să scrie — mesajul nu a fost trimis. A sunat de pe telefonul fix — același rezultat.
Marina o blocase. Toate numerele: mobil, fix, serviciu. Toate aplicațiile de mesagerie. Toate rețelele sociale.
Galina Nikolaevna a sunat-o pe Vera.
— Vera, ai văzut-o pe Marina?
— Nu. Ce s-a întâmplat?
— A plecat de la Andrei. A găsit corespondența noastră.
— Of, Galia, ți-am spus: nu prin telefon, ci față în față.
— Nu-mi spune acum „ți-am zis eu”. Poți afla unde e?
— O să încerc. Dar nici mie nu-mi mai răspunde în ultima vreme.
Vera i-a scris Marinei: „Marina, ce mai faci? Ne vedem la o cafea?” Niciun răspuns. După o oră a venit unul scurt: „Vera, știu de ce sunați și cui raportați. Te rog să nu-mi mai scrii”.
Vera a recitit mesajul. Apoi a sunat-o pe Galina Nikolaevna.
— Galia, știe tot. Și despre mine. Că o urmăream, că îți spuneam tot.
— De unde?
— Din conversațiile voastre. Tu însăți i-ai scris lui Andrei: „Las-o pe Vera să observe”.
— Doamne…
— Eu nu mă mai bag în asta. Iartă-mă.
După trei zile, Andrei a primit notificarea oficială privind cererea de divorț. Stătea în bucătărie, recitind documentul, iar mâinile îi tremurau.
A sunat-o pe mama lui.
— A depus cererea de divorț.
— Blufează.
— Nu. E oficial. Cu data ședinței.
— Sun-o. Vorbește normal.
— Nu răspunde.
— Scrie-i.
— M-a blocat.
— Transmite prin cineva.
— Prin cine? Prin Vera? S-a retras. Prin cine? Prin soacră? Mă trimite la naiba.
Galina Nikolaevna tăcea. Pentru prima dată, planul ei nu mai avea continuare.
După o săptămână, Andrei a aflat unde locuiește Marina. Din întâmplare.
A așteptat în fața blocului.
— Ce faci aici? — l-a întrebat ea calm.
— Voiam să vorbim.
— Spune.
— Stai aici în chirie?
— Nu. Este apartamentul meu.
— Al tău?
— Da. Pe numele tatălui, dar e al meu. Bunicul mi-a dat banii. Fără credit.
Andrei a încremenit.
— De când?
— De un an și jumătate.
— Ai ascuns asta de mine?
— Tu ai ascuns jumătate de an că ești controlat de mama ta. Nu mai numărăm cine a fost mai sincer.
— Deci e al nostru? — vocea lui s-a luminat brusc.
Marina l-a privit.
— „Al nostru”? Serios?
— Suntem căsătoriți…
— Suntem în divorț. Și nu există „al nostru”.
— Nu am unde să locuiesc — a spus el încet.
— Nu e problema mea.
— Am luat un credit ipotecar. Un apartament cu două camere. Nu e încă construit. Mama a dat avansul.
— Și nu mi-ai spus?
— Voiam să fie o surpriză.
— O surpriză… credit luat în secret. Fără mine. La indicațiile mamei tale. Și acum întrebi dacă locuința mea e „a noastră”?
— Tu ai distrus familia — a spus el.
— Nu. Instrucțiunile au distrus-o. Tu doar le-ai urmat.
Marina s-a întors și a intrat în bloc.
Andrei a sunat-o pe mama lui.
— Are apartament. De un an și jumătate.
— Nu se poate.
— Se poate. Și avea mereu unde să plece. Iar noi credeam că nu.
— N-aveam cum să știu…
— Pentru că erai ocupată să controlezi totul.
Marina stătea în apartamentul ei. Fierbea apa pentru ceai. Pe masă erau actele de divorț. Telefonul — gol de contacte din trecut.
A deschis fereastra.
A luat un pix.
A scris: „Sunt liberă”.
A tăiat.
A scris din nou: „Am fost mereu liberă. Doar că nu știam”.
Iar Andrei, în altă parte, aduna cifre care nu se legau.
Și pentru prima dată, nimeni nu mai avea un plan pentru el.
