Nora s-a întors acasă mai devreme și și-a surprins soacra vânzându-i haina de blană și bijuteriile unei femei necunoscute.
Octombrie, anul acesta, fusese cu adevărat posomorât — greu, umed, apăsător. Cerul coborât peste oraș atârna ca o pătură murdară, îmbibată de apă, care nu reușea să se hotărască: să se dezlănțuie în sfârșit cu o ninsoare aspră, tăioasă, sau să mai chinuiască puțin trecătorii cu o burniță înghețată, de care nu te puteai apăra nici cu umbrelă, nici cu glugă.
Vântul nu era doar rece. Era lipicios, neplăcut, pătrundea pe sub haine, pe sub guler, se strecura în fiecare crăpătură și ajungea până la oase. Îi făcea să tremure chiar și pe cei îmbrăcați gros, ca și cum frigul nu venea din afară, ci din interior.
Lena simțea umezeala în fiecare celulă a corpului. O pătrundea chiar și prin pielea groasă a cizmelor, în timp ce urca încet treptele de beton spre intrarea în bloc. Fiecare pas era greu, apăsat, ca și cum cineva i-ar fi legat de picioare greutăți invizibile. Picioarele o dureau, îi zvâcneau de oboseală, de parcă ar fi fost umplute cu plumb.
Mergea încet, cu efort, de parcă ar fi cărat pe umeri ceva mult mai greu decât o simplă geantă de serviciu. Ziua aceasta părea fără sfârșit — lungă, obositoare, plină de mici probleme care, luate separat, nu însemnau mare lucru, dar împreună deveneau copleșitoare.
Singurul lucru la care visa acum era simplu și aproape palpabil: să ajungă în apartament, să închidă ușa în urma ei, să scuture de pe ea ziua aceasta ca pe o cămașă transpirată și să intre sub un duș fierbinte. Apă caldă, liniște și câteva clipe de singurătate — asta îi trebuia.
În tâmple îi pulsa o durere surdă, încăpățânată. Nu era ascuțită, nu o paraliza, dar nu o lăsa în pace — se răspândea lent, ca și cum i-ar fi cuprins întreaga minte. Semăna cu o durere de dinți, doar că mult mai puternică, mai adâncă. Fiecare zgomot brusc răsuna în ceafă, amplificând disconfortul.
S-a oprit o clipă pe palier, sprijinindu-și palma de peretele rece. A închis ochii, încercând să-și adune forțele pentru ultimele trepte. Pe casa scării mirosea a umezeală, a beton vechi și a ceva greu de definit — mirosul acela de viață obișnuită, mereu prezent, dar rareori observat.
A oftat încet și a pornit din nou. Fiecare pas răsuna surd, de parcă blocul ar fi fost gol, deși știa că în spatele ușilor se ascund zeci de vieți — certuri, conversații, râsete, tăceri.
Când, în sfârșit, a ajuns în fața ușii apartamentului, nu a întins imediat mâna după chei. A rămas nemișcată o clipă, de parcă mai avea nevoie de o secundă pentru a se pregăti să intre. Să revină într-o realitate care, deși familiară, nu era niciodată complet previzibilă.
A scos cheile din geantă și a răsucit în broască.
Ușa s-a deschis cu un clic abia auzit.
Și atunci a simțit imediat că ceva nu era în regulă.
Din apartament se auzeau voci.
O voce străină.
A încremenit în prag, încruntându-se. Pentru o clipă a crezut că i se pare — oboseala îi putea juca feste. Dar nu. Vocile erau clare. Una era a soacrei.
Cealaltă… cu siguranță nu.
Inima Lenei a început să bată mai repede, iar oboseala s-a retras brusc, lăsând loc vigilenței. Și-a scos pantofii mai încet ca de obicei și a închis ușa fără zgomot, având grijă să nu scoată nici cel mai mic sunet.
A înaintat încet în apartament.
Fiecare pas era acum atent, tensionat. În aer plutea ceva ciudat — o neliniște greu de definit, dar imposibil de ignorat.
Vocile veneau din sufragerie.
Lena s-a apropiat de ușă și s-a oprit chiar în fața ei.
— Este o blană foarte bună — spunea soacra pe un ton calm, aproape comercial. — Aproape nouă. A purtat-o poate de două ori.
Lena a simțit cum i se strânge stomacul.
Blana?
Blana ei?
— Dar bijuteriile? — a întrebat vocea străină, feminină.
— Desigur, totul este în set — a răspuns soacra. — Uitați, aici sunt cerceii, iar aici colierul…
Lena a simțit cum sângele îi dispare din obraji.
Nu, nu putea fi adevărat.
Pentru o fracțiune de secundă a rămas nemișcată, ca și cum trupul ei refuza să o asculte. Apoi, încet, aproape mecanic, a împins ușa și a intrat.
Ceea ce a văzut a făcut ca lumea, pentru o clipă, să se oprească în loc.
