– Ai trecut apartamentul pe numele mamei tale?! – țipă soacra, iar vocea ei răsună în holul mic.
Karina stătea nemișcată, cu un mănunchi de chei în mână. O privea calm, aproape rece, deși în interior totul era strâns ca într-un nod dureros. Momentul acesta trebuia să vină. Îl aștepta de mult. Poate de ani întregi. De când Ludmila Petrovna intrase în viața lor cu convingerea că are dreptul să decidă pentru toți.
– Și ce anume vă deranjează? – întrebă Karina liniștit. – Ludmila Petrovna, vă rog, intrați. Dar încălțați-vă papucii. Abia am spălat pe jos.
Soacra pufni, dar își scoase pantofii. Fața îi era roșie, ochii îi ardeau de indignare. În spatele ei stătea Serghei, soțul Karinei, tăcut ca de obicei când mama lui începea „atacul”.
– Repet întrebarea! – ridică vocea Ludmila, pășind direct în sufragerie fără să mai aștepte invitație. – Ai trecut apartamentul pe numele mamei tale? Pe femeia aia care apare aici o dată la șase luni? În timp ce noi doi muncim ca nebunii, tu scoți totul din familie?!
Karina puse cheile pe o măsuță și se întoarse încet. Era îmbrăcată simplu, în haine de casă, părul prins într-o coadă lejeră. Fără machiaj, fără mască. Doar oboseală în priviri și o liniște ciudată, acumulată în timp.
– Apartamentul era al meu înainte de căsătorie – spuse ea calm. – Și așa a rămas. Iar decizia de a-l trece pe numele mamei mele a fost a mea.
Serghei făcu un pas înainte, încercând să detensioneze situația.
– Karina, hai, fără scene… mama doar se îngrijorează. Suntem familie. De ce atâtea secrete?
Ea îl privi lung.
– Secrete? Serghei, noi am discutat asta acum trei ani. Ți-am spus clar că nu vreau bunuri comune. Ai fost de acord. Ți-ai schimbat memoria?
El ezită.
– Atunci era altceva…
– Nu – îl întrerupse Karina. – Atunci era exact același lucru, doar că nu voiai să-l vezi.
Soacra izbucni imediat:
– Altceva?! Acum îți bați joc de noi! Ai scos apartamentul din familie și ne tratezi ca pe niște străini!
Karina inspiră adânc. Nu ridică vocea.
– Nu am scos nimic. Am protejat ce este al meu.
În cameră se lăsă o tăcere grea. Serghei își coborî privirea. Ludmila strânse pumnii.
– Tu distrugi familia asta! – șuieră ea. – Am știut de la început că ești rece, calculată…
Karina o asculta fără să clipească.
– Dacă o familie se destramă din cauza unei decizii legale, înseamnă că nu era stabilă nici înainte – răspunse ea liniștit.
Serghei ridică brusc privirea.
– Ce vrei să spui cu asta?
Karina se uită la el cu o oboseală profundă.
– Că de mult nu mai suntem parteneri. Tu și mama ta luați decizii împreună, iar eu trebuie doar să accept. Asta nu e o căsnicie.
Ludmila pufni disprețuitor.
– Căsnicia e responsabilitate! Nu mofturile tale!
Karina zâmbi slab, fără bucurie.
– De aceea am făcut această alegere.
Serghei păru brusc neliniștit.
– Ce alegere?
Ea se apropie ușor de el.
– Poți să te întorci la mama ta. Se pare că ai nevoie de ea mai mult decât de mine.
Tăcere.
De data aceasta, nici Ludmila nu mai țipă imediat.
Serghei părea pierdut.
– Tu… mă dai afară?
– Nu – răspunse Karina calm. – Tu nu m-ai ales niciodată cu adevărat pe mine. Ai ales mereu aprobarea ei.
Soacra deschise gura, dar nu mai scoase niciun sunet.
Karina luă cheile și i le puse în palmă lui Serghei.
– Asta e tot. Nu mai pot continua așa.
El se uita la chei ca și cum ar fi fost ceva străin.
– Karina…
Dar ea se întoarse deja.
A doua zi, Serghei își făcu bagajele și plecă la mama lui.
Iar Karina, pentru prima dată după mult timp, simți că liniștea din apartament nu mai era apăsătoare. Era, în sfârșit, a ei.
