Geanta sport a lovit linoleumul spitalului cu un sunet surd. Din fermoarul întredeschis s-a vărsat un pachet de șervețele umede și un tricou vechi, lălâi, al Elenei — acela pe care îl rugase să i-l aducă pentru externare.
— Strânge-ți lucrurile. Nu te mai întorci acasă — vocea lui Dmitri suna tăios, fragmentat, aproape oficial.
Elena nici măcar nu și-a întors capul. Tocmai își schimba fiica și îi aranja cu grijă căciulița mică. În interior simțea o claritate rece, dureroasă, dar pe chipul ei nu se mișca niciun mușchi.
— Ești nimeni pentru noi, Lena — continuă soțul, băgându-și mâinile în buzunarele blugilor și uitându-se undeva deasupra patului de spital.
— Iar copilul ăsta nu este fiica mea. Mama a calculat totul. Datele nu se potrivesc. Vrea test ADN. Până atunci… golește apartamentul. Poți să te întorci la părinții tăi, unde vrei. Nu-mi pasă.
În ușă apăru silueta masivă a Innei Borisovna. Soacra își aranjă cu dezgust halatul medical de unică folosință, pus peste un costum de firmă, și privi cu dispreț evident camera de spital: pereții vopsiți în ulei, dulăpiorul, masa de înfășat.
— Dima are perfectă dreptate — șuieră ea, făcând un pas înainte. — Să nu crezi că îl vei lega pe fiul meu cu copilul altcuiva. Suntem oameni serioși, înstăriți, dar nimeni nu ne va sta pe cap.
Astăzi verific apartamentul. Lași cheile la asistenta de gardă.
Elena se ridică încet. Trei ani de căsnicie i se derulau în minte ca un film derulat rapid.
Trei ani în care ea plătise facturile, cumpărase mâncarea, dusese singură toată casa și închidea ochii la „căutările artistice” permanente ale lui Dima.
Tolerase privirile condescendente ale soacrei, vizitele ei neanunțate de „control al curățeniei” și sugestiile constante că Elena este o fată fără influență, care pur și simplu a avut noroc.
— Nu se potrivesc datele? — vocea ei era calmă, fără panică. Se apropie de noptieră și luă telefonul. — Bine. Atunci facem testul.
Dmitri pufni mulțumit, schimbând o privire cu mama lui. Evident se așteptau la altceva — lacrimi, rugăminți, agățat de mâna lui. Dar Elena doar deschise aplicația bancară și apoi închise ecranul.
— Deci cheile la asistentă? — întrebă, privindu-și soacra direct în ochi. — Cum doriți. Nicio problemă.
— Și să nu îndrăznești să iei nimic din apartament! — adăugă Inna Borisovna întorcându-se spre ieșire. — Verificăm tot. Dima, hai. Avem treabă. Mâine e o zi grea.
Elena îi urmări cu privirea. „Treabă”. Știa prea bine ce fel de treabă avea soțul ei.
Cu o zi înainte, când Dima ieșise din salon, ea îi deschisese geanta după scutece și găsise o tabletă. Ecranul se luminase cu o notificare de la o agenție de turism de lux:
„Dmitri, vacanța ta premium individuală în Maldive a fost achitată. Te așteptăm mâine la aeroport, transfer confirmat.”
A doua zi dimineață, telefonul vibră insistent. Pe ecran: „Dima”. Elena nu se grăbi. Bău apă dintr-un pahar de plastic, verifică dacă bebelușul doarme și abia apoi răspunse.
— Lena, ce e circul ăsta?! — în difuzor se auzea zgomot de aeroport. Vocea lui era isterică. — De ce nu pot transfera bani de pe contul comun? E vreo eroare bancară? Am plată, card blocat!
— Ce plată, Dima? Vacanța ta de lux în Maldive, în timp ce soția ta stă în spital cu copilul? — întrebă ea rece.
Liniște grea.
— Tu… îmi umbli prin lucruri?! Ai înnebunit?! Deblochează imediat contul! Sunt banii noștri! Am nevoie de șase sute de mii!
— Noștri? — Elena zâmbi ușor, privind pe fereastră clădirea gri a spitalului.
— În acel cont erau banii mei din concediul de maternitate și salariul meu din doi ani, pe care tu „din întâmplare” ai ignorat, jucând rolul de mare antreprenor. Azi-noapte am transferat totul. Contul este închis.
— Te distrug în instanță! E bun comun!
— În instanță vom vorbi și despre apartament — răspunse ea calm. — Și despre mama ta. Acum trei ani mi-a luat două milioane de lei pentru renovare.
— Ce aberații spui?!
— Economiile mele de dinainte de căsătorie. Cu contract notarial și înscriere în registru. Garanție pe apartament. Termenul de returnare a expirat acum două săptămâni. Avocatul meu a depus deja cererea. Apartamentul este sub sechestru.
Se auzea respirația lui grea.
— Nu îl puteți vinde și nici închiria. Iar dacă nu returnați banii, va ajunge la mine. Poți să te întorci de la aeroport și să împachetezi lucrurile mamei tale.
— Lena… e o neînțelegere… hai să vorbim…
— Nu, Dima. Tu ai spus deja tot. „Ești nimeni pentru noi.” Drum bun.
Închise și îi blocă numărul. La fel și pe al soacrei.
După cinci zile, Elena ieși din spital cu fetița în brațe. La intrare o aștepta un taxi — fără soț, fără flori, fără zâmbete false. Și pentru prima dată după mult timp, simți că poate respira.
Se întoarse în mica ei garsonieră primitoare de la marginea orașului, cumpărată înainte de căsătorie. Chiriașii plecaseră cu o săptămână înainte, lăsând totul impecabil.
În bucătărie pâlpâia o bec vechi — Dima promitea de ani să-l schimbe. Elena urcă pe un scaun, îl desfăcu dintr-o mișcare și îl înlocui cu unul nou. Camera se umplu de lumină caldă.
Seara primi un mesaj: soacra fusese internată cu tensiune, iar Dima făcuse scandal la bancă. „Vacanța de lux” dispăruse.
Elena șterse mesajul și puse telefonul deoparte. Se uită la copilul adormit.
În casă era liniște, cald și sigur.
Și, în sfârșit, nu mai era nimeni care să-i spună ce să facă.
