„Trebuie să ajutăm, că doar suntem familie”, a spus soacra mea, dar răspunsul meu nu i-a fost deloc pe plac.
Alewtina Romanovna și Daria, cumnata mea, au năvălit în holul nostru cu un aer atât de triumfător, încât ai fi zis că tocmai cuceriseră Palatul de Iarnă și veniseră nu în vizită, ci să încaseze tributul.
Daria ținea strâns la piept o mapă groasă din piele, ca și cum în ea nu erau niște simple hârtii, ci actul de întemeiere al unui imperiu sau cel puțin testamentul unui miliardar fără moștenitori direcți.
— Familia este un organism financiar unic, Stasik! — a declarat soacra mea din prag, aruncând umbrela udă direct pe banca mea deschisă la culoare din hol. — Gata cu traiul separat. Lansăm un proiect care va asigura viitorul neamului nostru pentru zeci de ani!
Vocea ei puternică, obișnuită să nu fie contrazisă, s-a răspândit prin apartament, lovindu-se de pereți și ajungând până la cel mai înalt raft al bibliotecii.
Acolo, pe un dulap, dormita Iasha — papagalul nostru mare, verde-cenușiu, care de mult timp își asumase rolul de auditor moral al familiei.
Pasărea și-a ridicat încet capul, l-a înclinat într-o parte, analizând situația, apoi a spus răspicat, cu o voce răgușită dar perfect inteligibilă:
— Ședință de escroci!
S-a lăsat liniștea.
Chiar și ceasul din bucătărie părea că s-a oprit o secundă.
Soacra mea a înlemnit. Pentru o clipă, părea o statuie de ceară care uitase că trebuie să respire. S-a întors încet spre dulap, privindu-l pe Iasha cu o expresie de dezgust, de parcă nu era o pasăre, ci un purtător de molimă.
— Lena… chiar nu ai de gând să scapi de această „creatură cu pene”? — a șuierat ea, scuturându-și mâneca, deși papagalul era la câțiva metri distanță.
— Mizerie peste tot… și mai și repetă prostii! Oamenii normali au copii, nu păsări! Pf!
Dar indignarea ei nu a slăbit deloc energia cu care venise.
Daria, care lucra casieră la un supermarket, mergea prin hol cu aerul unei regine britanice care a nimerit din greșeală la un târg sătesc, dar a decis să-l administreze.
— Frate, adu-ți pașaportul — a ordonat ea pe un ton de director general.
Stas i-a blocat drumul spre sufragerie.
— Poate îmi explicați întâi în ce mă băgați? — a spus calm, dar ferm.
Soacra a ridicat mâna teatral, cerând liniște.
— „Fondul de Dezvoltare Volocea!” — a anunțat ea cu mândrie.
Pentru o secundă, nimeni nu a reacționat.
— Volocea? — am repetat eu. — Care Volocea?
Daria a zâmbit și a deschis mapa.
— Viitorul copil al familiei, desigur.
Am clipit.
— Noi nu avem niciun copil.
— Încă nu — a spus ea imediat.
Hârtiile au fost întinse pe masă: grafice colorate, săgeți, tabele complicate, un amestec între plan de afaceri și temă făcută în grabă de cineva prea entuziast.
— Este o investiție pe termen lung — a continuat soacra. — Copilul trebuie susținut din start. Educație privată, cursuri, dezvoltare, totul costă.
— Dar… — am încercat.
— Fără „dar”! — a tăiat ea scurt.
Stas s-a uitat la mine, apoi la ele, încercând să găsească o logică în toată scena asta absurdă.
— Stați puțin… despre ce copil vorbiți?
— Despre cel pe care îl veți avea — a spus Daria calm.
Soacra a făcut un pas înainte.
— De aceea trebuie să ne organizăm acum. Familia nu poate funcționa haotic. Unii investesc bani, alții gestionează.
— Gestionează ce anume? — am întrebat.
— Viitorul! — a răspuns ea ca și cum era evident.
Iasha a tușit teatral și a spus:
— Mafie de amatori!
Daria a strâns buzele.
— Pasărea asta ar trebui dusă la control.
— Și voi la realitate — am mormăit.
Soacra nu a reacționat.
— Contribuția lunară este de cinci mii — a spus ea rece. — O sumă mică pentru ceea ce veți primi în schimb.
— În schimbul a ce? — a întrebat Stas.
Daria a zâmbit.
— Stabilitate. Viitor. Ordine.
Și apoi a adăugat, mai încet:
— Iar refuzul va fi… foarte prost văzut în familie.
Asta a fost momentul în care am înțeles totul.
Nu era un „proiect”. Nu era o „inițiativă”. Era o încercare de a ne controla viața sub pretextul legăturilor de familie.
Stas s-a sprijinit de perete.
— Deci vreți să plătim pentru un copil inexistent, inventat de voi?
— Nu „inexistent” — a corectat soacra. — Doar încă născut.
Iasha a oftat:
— Fraieri profesioniști…
Și atunci am zâmbit.
Nu nervos. Nu ironic. Ci liniștit.
— Știți ceva? — am spus. — Chiar îmi place ideea voastră.
Toți s-au uitat la mine surprinși.
— Serios? — s-a luminat Daria.
— Da — am dat din cap. — Dar am o condiție.
Am luat mapa, am răsfoit-o încet și am adăugat:
— Fondul va fi înregistrat oficial pe numele lui Iasha. El va fi auditorul principal.
Papagalul a ridicat imediat capul și a spus:
— Aprobat.
