„M-a dat afară din propria casă pentru mama lui. Nu știa doar un singur lucru — că eu deja fusesem la Oficiul de Cadastru.”
— Lucrurile tale sunt în portbagaj, Albina. Nelli Arkadievna are nevoie de aer și liniște, iar aici, la casă, îi va fi mai bine — Roman nu mă privea în ochi.
Stătea sprijinit de tocul ușii terasei și își studia cu o concentrare enervantă o pieliță ridicată de pe degetul mare, de parcă acel detaliu mărunt ar fi fost mai important decât tot ce se întâmpla între noi.
Eram în curtea din spatele casei noastre de la marginea orașului Kostroma. Pământul pe care îl modelaserăm împreună cândva părea acum străin, rece.
Pe iarbă erau așezate lucrurile mele — trei genți înfășurate în bandă adezivă, ca și cum cineva ar fi împachetat nu haine, ci o viață întreagă pregătită pentru evacuare. Lângă ele stătea trepiedul meu de topograf, vechi, cu husă uzată.
Îl scosese el primul din debara, ca și cum știa exact ce să lovească ca să doară mai tare.
Lângă gard atârna „talismamul” nostru — o cutie poștală veche, ruginită, găsită când am cumpărat terenul. Atunci am râs și am spus că e un semn bun. Acum arăta ca o bucată de fier mort, uitat de timp.
— Mai bine? — am repetat eu, încet, mai încet decât de obicei. Vocea mea suna străină chiar și pentru mine. — Roman, noi am construit casa asta împreună.
Banii mei din concediul de maternitate au intrat în fundație. Bonusurile mele — în acoperiș. Și acum îmi spui serios că trebuie să plec la apartamentul mamei tale pentru că ea „are nevoie de aer”?
În sfârșit s-a uitat la mine. Dar nu direct. Privirea lui a trecut peste umărul meu, spre vârfurile pinilor care se legănau ușor în vântul de vară.
— Nu exagera — a spus rece. — Ești topograf, te descurci. Îți găsești altceva. Mama e în vârstă, merită liniște. În plus… casa este pe numele meu. Tu însăți ai spus că așa e mai simplu cu actele. Așa că am decis.
Cuvântul „am decis” a căzut între noi ca o greutate metalică. Ca o ușă încuiată din interior.
Am privit mâinile lui. Își freca nervos degetele, ca și cum încerca să șteargă ceva invizibil de pe piele. Îi știam gestul. Îl făcea întotdeauna când fugea de responsabilitate.
— Bine — am spus.
Atât.
Roman a părut ușurat. Se aștepta la lacrimi, la țipete, la „scenă”. Dar eu nu am oferit nimic din toate astea. El iubea la mine exact asta — „calmul profesional”, cum îi spunea.
Nu știa că acel calm nu era slăbiciune. Era rezultatul a zece ani petrecuți pe teren, sub ploaie, cu instrumente de măsură în mâini, unde o greșeală de câțiva milimetri putea schimba totul.
Și eu nu greșeam niciodată.
În timp ce el credea că a câștigat, telefonul din buzunarul meu a vibrat scurt. O notificare simplă.
Confirmare.
Actele fuseseră înregistrate.
Și el nu știa încă cel mai important lucru — că povestea pe care o considera deja încheiată abia acum începea cu adevărat.
