Sunetul soneriei a răsunat la opt și jumătate seara — exact în acel moment rar în care liniștea începea, în sfârșit, să se aștearnă peste mica lor garsonieră închiriată. Ania tocmai pusese ultimul vas în chiuvetă, când zgomotul neașteptat i-a făcut mâna să tremure. Farfuria i-a scăpat și s-a lovit de marginea metalică cu un clinchet ascuțit.
A încremenit pentru o clipă.
Copiii abia adormiseră, după un șir lung de mofturi, povești și negocieri pentru „încă una”. În cameră domnea o lumină slabă, iar Serghei stătea la masă, obosit după tură, mestecând încet paste deja reci, de parcă și asta ar fi fost un efort.
— Cine mai e și la ora asta… — a murmurat Ania, mai mult pentru sine.
Soneria a sunat din nou. Mai insistent.
Și-a șters mâinile de prosop și s-a îndreptat spre ușă, simțind cum i se strânge stomacul. Ceva nu era în regulă. Avea acel presentiment apăsător că seara nu se va termina liniștit.
A deschis.
În prag stătea soacra.
Fără să anunțe. Fără să sune înainte. Fără niciun avertisment.
Elena Petrovna arăta de parcă trecuse printr-o furtună. Ochii îi erau roșii, umflați de plâns, iar rimelul îi curgea în dâre întunecate pe obraji. În mână strângea un șervețel mototolit, pe care îl răsucea nervos între degete.
— Sereojenka… s-a terminat cu mine… — a șoptit cu greu, fără să o privească măcar pe Ania.
Și înainte ca aceasta să apuce să spună ceva, femeia a trecut pe lângă ea și a intrat în apartament, de parcă încă i-ar fi aparținut.
Ania a închis ușa încet, simțind cum ceva rece i se așază în piept.
Serghei a sărit în picioare când și-a văzut mama în halul acela. Scaunul a scârțâit pe podea.
— Mamă? Ce s-a întâmplat? — s-a apropiat repede și a așezat-o pe singurul scaun liber.
În garsoniera lor de treizeci de metri pătrați, orice musafir însemna deja aglomerație. Spațiul era sufocat de mobilă, jucării și rufe puse la uscat. Iar acum, tensiunea făcea aerul și mai greu de respirat.
Elena Petrovna s-a prăbușit pe scaun și și-a acoperit fața cu palmele.
— S-a terminat… înțelegi? S-a terminat… — a murmurat, iar umerii îi tremurau.
Serghei s-a aplecat lângă ea.
— Mamă, liniștește-te. Spune clar ce s-a întâmplat.
— Recuperatorii… — a izbucnit ea în plâns. — Sună fără oprire. De dimineață până noaptea. Amenință… spun că îmi iau apartamentul…
În bucătărie s-a lăsat o tăcere grea.
Ania s-a așezat încet pe brațul canapelei, cu brațele încrucișate. Chipul îi era calm, dar în minte lucrurile se derulau rapid.
Recuperatori?
De unde?
Elena Petrovna avea un apartament cu două camere într-o zonă bună. O pensie decentă. După moartea soțului rămăsese și cu apartamentul, și cu o casă de vacanță. Nu ducea lipsă de nimic.
Ba chiar prea bine.
Ania își amintea haina de blană cumpărată acum doi ani. Scumpă. Ostentativă. „O ocazie”, cum spusese atunci soacra. Își amintea și pozele din Turcia — hoteluri luxoase, piscine, cocktailuri decorate.
Iar ei?
Ei numărau fiecare leu.
— Mamă, stai puțin — a spus Serghei nedumerit. — Ce recuperatori? Tu nu aveai probleme.
Elena Petrovna nu a răspuns imediat. A scos din geantă un teanc de hârtii și l-a pus pe masă.
— Asta e… doar o parte — a spus încet.
Ania a luat primul document.
Instituție de microcredit.
Suma datorată: 418.000 de ruble.
Inima i-a tresărit, dar chipul i-a rămas impasibil.
— Ăsta e un singur credit? — a întrebat calm.
Soacra a dat din cap.
— Nu… mai sunt încă trei.
Aerul din cameră s-a îngreunat.
Serghei a clipit, de parcă nu înțelegea ce aude.
— Cum adică patru? Mamă… ce ai făcut?
Elena Petrovna și-a strâns mâinile.
— Eu doar am vrut… să mai trăiesc puțin — a spus cu voce tremurată. — Toți trăiesc, călătoresc, își cumpără lucruri… iar eu? Să stau și să număr bănuți?
Ania a privit din nou hârtiile.
„Să mai trăiesc puțin”.
Prețul: peste un milion.
Și nici măcar nu era finalul — dobânzile creșteau zilnic.
— Și acum? — Serghei și-a trecut mâna peste față. — Cât e în total?
Femeia a ezitat.
— Aproximativ… opt sute de mii — a șoptit.
Ania a simțit cum ceva se rupe în interiorul ei.
Opt sute de mii.
Pentru ei era o sumă imposibilă. Strângeau bani de doi ani pentru avansul unui credit ipotecar. Fiecare oră suplimentară, fiecare economie — totul pentru un singur scop: un apartament al lor.
Viitorul lor.
Siguranța lor.
Iar acum…
S-a uitat la Serghei.
Știa deja ce urmează.
Și nu s-a înșelat.
— Sereojenka… — Elena Petrovna i-a apucat mâna. — O să mă ajuți, nu?
Tăcere.
Greu de suportat.
— O să luați creditul ipotecar peste un an… nu se întâmplă nimic… — a adăugat repede. — Dar acum trebuie să mă salvați. E vorba de apartament… dacă îl pierd, unde mă duc?
Ania a închis ochii pentru o clipă.
Atât.
O singură frază.
„O să luați creditul peste un an.”
Atât de simplu.
Ca și cum ar fi vorba de amânarea unei vizite la coafor, nu de viața lor.
A deschis ochii și a privit-o direct pe soacră.
Pentru prima dată, fără niciun fel de politețe.
— Deci noi trebuie să plătim pentru blana și vacanțele dumneavoastră? — a întrebat calm.
Serghei a tresărit.
Elena Petrovna a înțepenit.
— Ania… nu e chiar așa…
— Dar cum e? — a întrerupt-o. — Pentru că, din câte văd, ați făcut credite pentru plăceri. Iar acum noi trebuie să plătim?
— Este mama mea! — a ridicat vocea Serghei.
— Iar acolo dorm copiii mei — a răspuns ea încet, dar ferm.
Tăcerea s-a lăsat din nou.
De data aceasta, și mai apăsătoare.
Ania s-a ridicat încet.
— Și noi locuim aici doar „temporar” — a adăugat. — Acești treizeci de metri nu sunt o alegere. Sunt lipsa unei alternative.
A privit-o drept în ochi pe soacră.
— Și nu am de gând să ne sacrific viitorul pentru greșelile dumneavoastră.
Cuvintele au rămas suspendate în aer, ca o sentință.
Serghei privea când la mama lui, când la soția lui, de parcă era prins între două lumi.
Și știa că, orice ar spune…
Ceva se va rupe.
Pentru totdeauna.
