Când ne-am vizitat mama la spital, totul părea obișnuit — cel puțin la prima vedere.
Coridoarele miroseau a dezinfectant, lumina neoanelor se reflecta în podeaua lustruită, iar din saloane se auzeau conversații înăbușite și sunetul constant al aparaturii medicale.
Stăteam lângă patul mamei, aranjându-i perna și povestindu-i lucruri mărunte din viața de zi cu zi, încercând să nu las neliniștea să se simtă în glasul meu.
Soțul meu stătea lângă mine, neobișnuit de tăcut, cu mâinile băgate în buzunarele paltonului.
Mama părea obosită, dar ne-a zâmbit palid. Am mai vorbit puțin, apoi asistenta ne-a rugat să o lăsăm să se odihnească.
Am ieșit pe coridor. Atunci am observat pentru prima dată că ceva nu era în regulă. Palma soțului meu era rece și umedă când mi-a strâns brusc mâna mai tare decât de obicei.
— Am uitat ceva în mașină, a spus grăbit.
L-am privit mai atent. Fața îi era anormal de palidă, aproape lividă. Buzele îi erau strânse, iar privirea îi evita ochii mei.
Ceva în atitudinea lui mi-a lăsat un nod greu în stomac. Totuși, am dat din cap, nevrând să fac o scenă pe coridorul spitalului.
— Bine, hai să mergem, am răspuns calm.
Am coborât cu liftul în tăcere. Fiecare etaj părea interminabil. Auzeam doar zumzetul mecanismului și propria mea inimă bătând accelerat.
În parcare, aerul era rece și umed. Cerul cenușiu atârna jos, ca și cum apăsa peste tot. Soțul meu mergea repede, fără să se uite înapoi. Eu îl urmam îndeaproape.
Când am ajuns la mașină, a deschis portiera din partea șoferului, apoi mi-a făcut semn să urc. Am ezitat o secundă, dar am făcut-o, încercând să mă conving că exagerez. Poate chiar uitase niște documente. Poate pur și simplu nu se simțea bine.
De îndată ce am închis ușa, am auzit clicul caracteristic al închiderii centralizate. Toate portierele s-au blocat. Sunetul acela a răsunat în mintea mea ca o alarmă. Inima a început să-mi bată atât de repede, încât am simțit cum mi se învârte capul.
— De ce ai încuiat ușile? am întrebat, străduindu-mă ca vocea să-mi rămână normală.
Nu mi-a răspuns imediat. S-a așezat rigid la volan, privind înainte. Mâinile i s-au strâns pe volan atât de tare, încât i s-au albit încheieturile.
În mașină domnea o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de zgomotul mașinilor care treceau în depărtare.
În cele din urmă, s-a întors încet spre mine. În ochii lui am văzut ceva ce nu mai observasem până atunci — teamă. Dar nu o teamă obișnuită, trecătoare. Era o neliniște profundă, paralizantă.
— Chiar nu înțelegi ce se întâmplă? a întrebat încet.
Vocea îi era joasă, aproape șoptită, de parcă s-ar fi temut că cineva ne-ar putea auzi. Cuvintele lui mi-au trimis un fior rece pe șira spinării.
— Despre ce vorbești? am răspuns, simțind cum mi se usucă gâtul.
A privit spre intrarea spitalului, apoi din nou la mine.
— Nu este o coincidență, a spus rar. Starea mamei tale… agravarea ei. Telefoanele din mijlocul nopții. Vizitele acelor oameni. Crezi că toate acestea sunt întâmplătoare?
Am încremenit. Pentru câteva clipe nu am putut scoate niciun cuvânt. E adevărat, ultimele săptămâni fuseseră ciudate. Mama pomenise despre cineva care întreba de lucruri vechi, de documente de acum mulți ani.
Fuseseră și numere necunoscute care închideau imediat ce răspundeam.
— Vrei să spui că cineva… am început, dar vocea mi s-a frânt.
A dat din cap.
— Cred că suntem urmăriți, a șoptit. Și că totul are legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu mulți ani în urmă.
Inima îmi bătea cu putere în piept, de parcă ar fi vrut să iasă afară. Încercam să-i raționalizez cuvintele, să mă conving că este doar stres, că exagerează.
Dar, în același timp, în mintea mea începeau să apară detalii mărunte și neliniștitoare pe care le ignorasem până atunci.
— De ce îmi spui asta acum? am întrebat.
— Pentru că azi, când am intrat în salon, am văzut același bărbat care stătea în fața casei noastre acum trei zile, a răspuns fără ezitare.
— Era lângă fereastra de la capătul coridorului și se prefăcea că vorbește la telefon. Ne privea.
Mi-am ținut respirația. Mi-am amintit silueta cuiva lângă automatul de cafea când plecam. Atunci nu i-am dat importanță.
În mașină devenise sufocant. Instinctiv, am tras de mânerul ușii, ca și cum aș fi vrut să mă asigur că suntem cu adevărat închiși. Ușa nu s-a mișcat.
— Calmează-te, a spus repede. Le-am încuiat pentru că nu știu dacă cineva nu este prin apropiere chiar acum. Trebuie să fim atenți.
Îl priveam, încercând să înțeleg dacă vorbește serios sau dacă este victima propriei imaginații. Dar în ochii lui nu era nicio urmă de glumă. Doar tensiune și hotărâre.
— Spune-mi tot, am șoptit.
Știam un singur lucru: orice s-ar fi întâmplat, nu mai exista cale de întoarcere la liniștea ignorantă de dinainte. Ceva începuse să se miște în umbra vieții noastre — iar eu abia acum începeam să-l văd.
