Certificatul de divorț era surprinzător de greu la atingere. Ludmila o privea pe Wiktor cum își bagă copia în buzunarul interior al sacoului scump. Șapte ani de viață încapeau într-un singur clic uscat al unei hârtii de piele.
— Ia — a pus pe masă un card bancar argintiu. — PIN-ul este ziua ta de naștere. Ca să nu trebuiască să cerșești prin colțurile închiriate.
O vală amară de amintiri i-a urcat în gât. Își amintea de Wiktor în tricoul lui decolorat, când numărau bănuții înainte de primul său contract serios în domeniul imobiliar.
Acum, în fața ei, stătea „stăpânul orașului”, care credea că orice gol din suflet poate fi astupat cu plastic.
— Vrei să te răscumperi? — Ludmila nici măcar nu a atins cardul.
— Ia-l pur și simplu. E o asigurare. Poate mâine cade o cărămidă pe cap sau ceva mai rău.
A prins cardul, simțind cum marginea ascuțită îi ciupește palma. Nu din recunoștință — doar voia să plece cât mai repede.
Cardul a ajuns în cel mai îndepărtat compartiment al portofelului, după chitanțe vechi și cărți de vizită de la instalatori. Ludmila și-a promis că, dacă va flămânzi, nu va atinge „cadoul”.
Doi ani au trecut ca gumă de mestecat. Ludmila a schimbat apartamentul spațios de pe Vasilievski pe o garsonieră șubredă din Kupchino. Etajul cinci, liftul mereu cu miros de plastic vechi și umiditate, vedere doar spre peretele gri al blocului vecin.
Lucra în arhivă. Salariul ajungea pentru terci, plata facturilor și plăceri rare, precum o cremă obișnuită de mâini. Cardul lui Wiktor stătea în portofel ca o mustrare tăcută. Uneori, când îi lipseau câțiva ruble pentru untul normal, căuta marginea argintie, dar imediat retrăgea mâna. Mândria era singurul lucru care îi rămăsese.
Totul s-a terminat într-o marți ploioasă de noiembrie.
— Luda, mama a căzut în bucătărie — vocea tatălui la telefon era subțire ca un fir. — Spun că sunt complicații grave. Suntem la clinica de pe Liteiny. Vino, Luda, eu nu mai fac față.
În coridorul spitalului era sufocant, miros de apă clorurată. După o oră a ieșit chirurgul în halat albastru. Nu se uita în ochi, se uita la tabletă.
— Starea e foarte gravă. Sunt necesare intervenții imediate. Dacă facem imediat — există șansă. Dar specialiștii au program ocupat. Putem ajuta contra cost, peste jumătate de oră.
Suma pe care a spus-o era de neconceput. Prețul unei mașini second-hand sau bugetul anual al unei familii mici. Plata imediată.
— Aveți patruzeci de minute — și-a ajustat masca medicul. — Apoi plec la altă urgență. Decideți.
Tatăl stătea pe o bancă joasă, ascunzându-și fața în mâini noduroase, cenușii. Era pensionar, cu economii suficiente doar pentru o înmormântare modestă. Ludmila a fugit în hol.
— Olu, te rog, cât poți? Mama… — aproape că striga în telefon.
— Luduș, de unde să iau? Am credit, știi bine. Cinci mii pot da, mai mult nu am.
A sunat pe toată lumea. În cont s-a adunat o sumă jalnică. Atunci, Ludmila, înghițind lacrimi, a scos portofelul.
Bancomatul verde din colț clipocind batjocoritor. Ludmila a introdus cardul argintiu. Degetele îi tremurau, a introdus greșit codul zilei de naștere de două ori.
În cele din urmă ecranul s-a încărcat. Ludmila a rămas nemișcată. Se aștepta la „compensație” — poate câteva sute de mii. Dar în cont apărea un număr cu atâtea zerouri încât i s-a învârtit mintea. Era prețul unui apartament cu cinci camere în centrul istoric.
Cu mâini tremurânde a intrat în istoricul operațiunilor.
În fiecare lună, în a cincisprezecea zi, Wiktor vira suma. Nicio omisiune. Doi ani, douăzeci și patru de luni de grijă tăcută, neobservată.
Comentariile nu erau patetice. Scria: „Pentru bocanci de iarnă, au anunțat geruri”, „Luda, toate cele bune. Cumpără ceva frumos”, „Pentru vitaminele mamei”. Ultima plată venise cu trei zile în urmă.
Nu i-a aruncat doar oase. Toată această perioadă construia un acoperiș invizibil deasupra capului ei, în timp ce ea se prefăcea „puternică și independentă” în garsoniera ei din Kupchino.
Plata la casă s-a făcut într-o secundă. Mama a fost luată. Ludmila stătea lângă fereastră, privind cum picăturile de ploaie se sparg de geamuri. Mâna și-a ales singură numărul.
— Da — a răspuns Wiktor imediat. Vocea obosită, ca după o întâlnire lungă.
— Am văzut cardul, Vitia. Am văzut istoricul viramentelor. „Vrei să te răscumperi?” — îți amintești ce am spus la oficiu? Dumnezeule, cât de proastă am fost…
La receptor domnea tăcerea. Se auzea vuietul orașului în fundal.
— Mama e la medici — a suspinat Ludmila. — Banii au ajuns. Mulțumesc.
— Vin imediat — a spus scurt.
A ajuns la spital în patruzeci de minute. Fără cravată, cu sacoul desfăcut, nu semăna deloc cu funcționarul lustruit de la oficiu. Nu a îmbrățișat-o, nu a spus: „Ți-am spus eu”. S-a așezat lângă tată și i-a pus mâna pe umăr.
Ajutorul a durat patru ore. Când medicul a ieșit și a spus că cel mai rău a trecut, Ludmila s-a lăsat pe perete. Wiktor a sprijinit-o de cot, împiedicând-o să cadă.
— Du-te la mașină — a spus încet. — Te duc acasă. Tatăl rămâne aici, am vorbit cu îngrijitoarea pentru noapte.
Au mers prin Sankt Petersburgul nocturn. Orașul plutea în lumini și noroi.
— De ce nu ai spus că încă trimiți bani? — a întrebat Ludmila, privind profilul lui.
— Și ai fi ascultat?
— Wiktor nu și-a ridicat privirea de la drum. — Ai fi început să strigi despre independență. Așa am fost liniștit. Știam că dacă se sparge ceva la tine sau, Doamne ferește, se întâmplă ceva ca azi… ai pe ce să te sprijini. Banii nu sunt iubire, Luda. Sunt doar posibilitatea de a nu te rupe când viața lovește.
Ludmila a tăcut. Și-a amintit de mândria, resentimentele, cum a hrănit ura față de el timp de doi ani. Iar el doar făcea viramentele în fiecare a cincisprezecea zi a lunii.
La casa ei nu a zgomotit motorul.
— Vitia — s-a întors spre el. — Îți voi da totul. În timp.
— Nu te juca — a zâmbit pentru prima dată în seara aceea, același zâmbet pe care l-a iubit acum zece ani. — Consideră asta dobândă pentru comportamentul meu groaznic în căsnicie. Să vă însănătoșiți.
Ludmila a coborât din mașină. Nu se mai simțea eroina unui dramă. Se simțea pur și simplu o femeie care, în sfârșit, și-a permis să fie protejată.
Cardul din portofel nu mai părea milă. A devenit o amintire că oamenii sunt mult mai complicați decât greșelile lor.
