— Semnează aici. Și aici. Gata, ești liberă.
Mana lui Andrei alunecă peste documente cu o ușurință neașteptată, de parcă nu semna divorțul, ci un bilet către o viață nouă. Am tăcut, luând pixul în mână. Cinci ani de căsnicie încăpeau pe trei foi.
— Știi, Lena, chiar am încercat — se așeză pe spătarul scaunului din biroul notarului. — Dar să trăiești cu cineva care numără fiecare bănuț… nu e pentru mine.
Notarul, Viera Nikolaievna, se strâmbă, dar nu spuse nimic. Văzuse multe cupluri. Nu eram primii care încheiau o relație în biroul ei.
— Andrei, poate nu acum? — îl privii, dar în ochii lui era doar un sentiment de ușurare.
— Trebuie, Lena. Am întâlnit-o pe Nastia. Ea… e diferită. Înțelegi? Ea știe să trăiască, nu doar să supraviețuiască.
Nastia. O manageriță de douăzeci și patru de ani din biroul lui. Picioare lungi, genți scumpe și obiceiul de a comanda la restaurant fără să se uite la partea dreaptă a meniului.
Ne cunoșteam de la universitate. Eu — fată modestă dintr-un cartier muncitoresc, el — fiul unor profesori. Nu bogați, dar nici săraci. Un echilibru perfect.
Andrei s-a îndrăgostit primul. Îmi aducea cafea între cursuri, mă însoțea până la cămin, îmi aducea cărți. Mă simțeam eroina unui roman.
— Ești specială — șopti atunci. — Nu ca toate păpușile cu buzele vopsite.
După nuntă, am închiriat un apartament mic la periferie. Eu lucram la bibliotecă, el într-o firmă mică ca programator. Banii abia ne ajungeau, dar eram fericiți.
Sau cel puțin așa credeam.
Acum trei ani, a fost promovat. Nou post, birou nou, anturaj nou. Au început orele suplimentare, delegațiile, cămășile scumpe.
— Lena, la poziția mea nu poți purta hăinuțele astea! — spuse odată iritat, când i-am cerut să punem bani deoparte pentru repararea robinetului din bucătărie.
Am tăcut. Economiseam la mesele de prânz, ca el să arate „adecvat”. Îi peticeam șosetele în timp ce dormea. Găteam supe pentru întreaga săptămână.
Și apoi l-a întâlnit pe Nastia.
— Iată copiile voastre — ne întinse dosarele Viera Nikolaievna. — Oficial veți fi liberi peste o lună.
Andrei sări de parcă ar fi fost ars.
— În sfârșit, am scăpat de sărăntoaca asta! — spuse fără să se uite în urmă.
Ușile se închiseră brusc. Eu stăteam, ținând copia mea.
— Încercați să-i iertați — spuse încet notarul. — Bărbații uneori se comportă ca niște copii.
— E în regulă — mă ridic și îmi iau geanta.
— Lena Vladimirovna, așteptați — scoase din sertar un plic. — Ai o scrisoare de la mătușa Galina Stepanovna.
Mătușa Galia. Sora mamei, plecată în Germania înainte de nașterea mea. Am văzut-o doar de două ori: la înmormântarea mamei și anul trecut, când a venit pentru două zile.
— A murit luna trecută — continuă Viera Nikolaievna. — A lăsat un testament. Ești singura moștenitoare.
Am tăcut, luând plicul. Mâinile îmi tremurau.
Un apartament în centrul Moscovei. O sută douăzeci de metri pătrați într-o clădire veche. Teren în apropierea Moscovei. Cont bancar cu o sumă amețitoare.
Mătușa Galia a lucrat toată viața ca traducătoare, economisind și investind. Nu avea copii și nici soț.
„Lena, ești singura persoană care mi-a amintit de mama ta — scria în scrisoare. — Aceeași bunătate, aceeași disponibilitate de a te sacrifica. Nu-i repeta greșelile. Trăiește pentru tine. Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme — am vrut să văd cum vei fi fără bani. Acum ești liberă.”
Stăteam în biblioteca goală, citind cuvintele. Lacrimi îmi cădeau pe hârtie, întinzând cerneala.
Andrei m-a sunat o săptămână mai târziu.
— Lena, ascultă, m-am gândit… Poate ne-am grăbit?
— Cu divorțul? — dau mai încet televizorul. Noul apartament era atât de liniștit încât fiecare sunet părea zgomot.
— Da. Știi, Nastia… nu e ce credeam. E… superficială.
Am zâmbit.
— Andrei, acum o săptămână mă numeai sărăntoacă.
— Hai, nu te supăra! M-am lăsat dus de val. Știi că nu am făcut-o răutăcios. Doar că s-a acumulat…
— Ce s-a acumulat?
— Ei… economiile tale. Mereu „punem deoparte”, „așteptăm”. M-am săturat, înțelegi?
M-am apropiat de fereastră. Vederea spre Kremlin se întindea ca pe palmă.
— Înțeleg — spuse calm. — De aceea divorțul nostru a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.
— Lena, nu spune prostii. Putem repara totul. Voi veni, vorbim calm.
— Nu e nevoie.
— De ce?!
— Pentru că nu m-ai iubit, Andrei. Ai iubit imaginea unei soții modeste, care să te adore și să nu ceară nimic. Și când ai realizat că poți găsi ceva „mai bun”, ai fugit.
— Nu e adevărat…
— Exact așa. La revedere.
Am închis telefonul. Mâinile îmi tremurau încă, dar în interior simțeam căldură. Pentru prima dată în cinci ani nu simțeam vină.
Nastia m-a găsit online o lună mai târziu.
„Lena, putem vorbi? E important.”
Am privit mesajul mult timp. Apoi am acceptat întâlnirea. Curiozitatea a învins.
Ne-am întâlnit într-o cafenea aproape de casă. Nastia nu arăta ca în pozele de profil ale lui Andrei. Palidă, fără machiaj, cu o jachetă obișnuită.
— Mulțumesc că ai venit — frământa nervos șervețelul. — Nu știam că vei accepta.
— Ce voiai?
— Să te avertizez. Andrei… încearcă să se întoarcă la mine. Sună, scrie, stă sub casă. Spune că sunt dragostea vieții lui.
Ridic o sprânceană.
— Și?
— Vreau să știi — nu mă voi întoarce la el. El… nu e ceea ce pretinde.
Nastia înghiți cafeaua. Mâinile îi tremurau.
— Când ai depus cererea de divorț, s-a mutat la mine. Spunea că acum e liber și vom construi viața visurilor.
Dar după o săptămână a început să se certe. Cheltuielile mele, prietenii mei, felul în care gătesc. M-a numit risipitoare, a spus că sunt stricată.
— Poveste cunoscută — spuse calm.
— Și apoi… — Nastia se opri, ochii i se umeziră. — M-a lovit. O dată. Spunea că e vina mea.
Inima mi s-a strâns.
— Ai depus plângere?
— Da. Și l-am dat afară. Dar nu renunță. Mi-e teamă că se va întoarce la tine.
— Nu se va întoarce — îi arăt ecranul telefonului. Ultimele zece apeluri de la Andrei au fost blocate. — L-am șters.
Nastia respiră ușurată.
— Ești puternică. La început credeam că ești… o simplă șoarece gri. Îmi pare rău. Andrei așa vorbea despre tine.
— Nu contează. Acum știu că vorbele lui nu înseamnă nimic.
Am stat încă o oră în cafenea. Am vorbit despre viață, despre bărbați, despre cât de ușor e să te pierzi într-o relație. La despărțire, Nastia mă îmbrățișă brusc.
— Mulțumesc. M-ai ajutat mai mult decât crezi.
Au trecut șase luni.
Am plecat de la bibliotecă. M-am înscris la un curs de design interior — vechiul vis amânat „pentru mai târziu”. M-am mutat în apartamentul mătușii Galia. Am renovat. Am luat o pisică.
Andrei a mai scris de câteva ori. Propunea să „începem de la zero”. Nu am răspuns.
Apoi l-am întâlnit întâmplător. Stătea lângă metrou, împărțind pliante. Privirile noastre s-au întâlnit. A înghețat, pliantele îi căzură din mână.
— Lena…
Am trecut pe lângă el. Nu m-am întors.
Seara stăteam în bucătărie cu o cană de ceai. Afară ninge. Pisica Marsik torcea pe genunchi.
Telefonul vibra. Mesaj de la un număr necunoscut.
„Sunt Viera Nikolaievna, notarul. Ce faci? Îmi cer scuze pentru deranj, dar mă gândesc uneori la tine. Sper că ești bine.”
Am zâmbit și am răspuns.
„Totul e minunat. Mulțumesc că întrebi. Și mulțumesc pentru scrisoare. Mi-a schimbat viața.”
Am trimis mesajul. Am înghițit ceaiul. M-am uitat în reflecția ferestrei întunecate.
Femeia care se uita la mine nu mai era „sărăntoaca”. Era liberă.
Și acesta a fost cel mai frumos dar pe care îl puteam primi.
