Ana avea doar douăzeci de ani, dar purta deja pe umerii ei o moștenire grea de experiențe dureroase și amintiri apăsătoare, pe care prefera să le țină ascunse adânc în suflet – departe de privirile și gândurile celorlalți.
De curând, începuse să lucreze ca casieră la o benzinărie – un loc modest și simplu, dar care îi oferea o șansă de a-și construi o nouă viață, bazată pe efort propriu și independență.
Ana crescuse într-un orfelinat, iar acea perioadă din viața ei fusese atât de dificilă, încât numai amintirea ei îi provoca un nod în gât. Totul era învăluit într-o ceață dureroasă.
În orfelinat, nu avusese mulți prieteni. Din contră – între copii domnea o rivalitate aspră, nu prietenie.
Fiecare încerca să dovedească că e mai bun decât ceilalți, iar cei slabi erau respinși fără milă.
Într-o zi, însă, Ana a fost concediată – dintr-un motiv care părea de necrezut: oferise puțin carburant unui bătrân cu o mașină veche, fără să-i ceară bani.
Toți râdeau pe la spatele ei, considerând gestul un „prostesc”, însă râsetele s-au stins când bătrânul s-a întors…
Dar Ana nu fusese întotdeauna orfană. Până la vârsta de șase ani avusese o mamă – o femeie caldă și iubitoare, cu ochi obosiți, care făcea tot ce putea pentru a-i oferi fetiței o viață cât mai bună.
După moartea mamei, Ana a rămas cu tatăl vitreg – un alcoolic dur și lipsit de scrupule.
Trezit era rar, iar totul părea să-l irite – o scândură care scârțâia sau râsul unui copil erau suficiente pentru a-l înfuria.
Își descărca furia pe Ana. O bătea fără milă. După moartea soției, viața lui s-a destrămat complet – și-a pierdut slujba, nu s-a mai îngrijit nici de casă, nici de copil.
Banii pe care îi aducea din când în când ajungeau doar pentru băutură – nici nu se gândea să-i cumpere fetei mâncare. De multe ori, Ana stătea flămândă într-o cameră rece, în care vântul pătrundea prin ferestrele stricate.
Din fericire, vecinii au observat cum era tratată. Îi auzeau plânsul prin pereții subțiri și o vedeau palidă, slabă, rătăcind prin curte în căutare de hrană.
În cele din urmă, nu au mai suportat și au alertat serviciile sociale. Asistenții au venit rapid și au fost șocați de ceea ce au găsit: murdărie, sticle goale și un miros greu de alcool.
Tatăl vitreg era atât de beat încât nici măcar nu s-a putut apăra. Ana a fost luată imediat.
Starea ei – slabă, vânătă, cu părul încâlcit – spunea totul.
În scurt timp, a ajuns în orfelinat, iar soarta și-a făcut dreptate: tatăl vitreg a murit într-un incendiu, după ce a adormit cu țigara aprinsă într-o locuință distrusă chiar de el.
Orfelinatul a fost salvarea Anei. Acolo era cald, primea trei mese pe zi, iar îngrijitorii aveau grijă de curățenie și ordine.
Era de o mie de ori mai bine decât viața cu acel om, unde fiecare zi se putea termina în bătaie.
După ce a părăsit orfelinatul, statul i-a oferit o locuință modestă – veche, cu linoleum uzat, uși care scârțâiau și pereți cu vopsea decojită.
Vecinii, bătrâni și suspicioși, o priveau cu neîncredere. Șușoteau că e o orfană, o tânără – sigur va aduce oameni dubioși în bloc.
Ana simțea privirile lor, dar încerca să le ignore și să-și aranjeze mica locuință cât mai bine posibil.
Singura persoană care i-a fost alături a fost Valentina Nicolaevna – îngrijitoarea din orfelinat.
O femeie cu inimă mare și zâmbet cald, mamă pentru mulți copii, care trata fiecare copil ca pe al ei. Ana, tăcută și cuminte, i-a atras imediat atenția – și între ele s-a născut o prietenie adevărată.
Valentina a ajutat-o cu actele pentru locuință, i-a dat sfaturi, iar Ana a început să o privească precum o mamă – o mamă pe care, de fapt, n-a avut-o niciodată cu adevărat.
De doi ani, de când se descurca pe cont propriu, Ana nu uita niciodată să-i dea un telefon Valentinei și să o viziteze în căsuța ei călduroasă și primitoare de la marginea orașului.
Valentina o întâmpina mereu cu bucurie, cu ceai și dulciuri, iar copiii mai mari o invitau pe Ana la sărbători – Anul Nou, Paște, zile de naștere – ca să nu se simtă singură.
Totuși, găsirea unui loc de muncă nu era deloc ușoară…
